Episcopia Covasnei şi Harghitei a fost înfiinţată în anul 1994 din raţiuni de ordin pastoral-misionar, ca o necesitate de a răspunde nevoilor spirituale ale românilor ortodocşi din cele două judeţe, ajunşi, din cauza vicisitudinilor vremurilor, minoritari în propria lor ţară. Aici există patru confesiuni creştine importante: catolică, reformată, greco-catolică şi ortodoxă. Despre activitatea misionară a acestei eparhii în cei 16 ani de existenţă şi despre problemele cu care se confruntă, ne vorbeşte Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei în interviul care urmează.
Înalt Preasfinţia Voastră, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei poate fi considerată o eparhie misionară. În ce constă specificul misiunii sale în această zonă a ţării?
Zona în care vieţuim în Carpaţii Orientali, delimitată administrativ astăzi în judeţele Covasna şi Harghita, se caracterizează prin faptul că, deşi trăim lângă inima României, noi, românii, suntem minoritari în acest teritoriu. Viaţa noastră aici, din perspectiva mea, este oarecum asemănătoare cu cea a credincioşilor români de la Ierusalim, unde, pentru o vreme, am fost hărăzit de Dumnezeu şi de Biserică să slujesc. Şi acolo, şi aici, românii sunt minoritari şi trăiesc printre oameni de alte confesiuni.
În afară de această dureroasă realitate, eparhia noastră nu are multe aspecte diferite faţă de viaţa celorlalte eparhii din Patriarhia Română, pentru că şi noi suntem mădular al acestei Sfinte Biserici şi propovăduim aceeaşi Evanghelie a lui Hristos. Prin participarea mea la lucrările şi hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, credincioşii ortodocşi din această parte de ţară sunt conectaţi la tot ceea ce apare nou în viaţa Bisericii noastre şi răspund la fel ca şi credincioşii celorlalte eparhii provocărilor acestor vremuri.
Cum a fost întâlnirea cu această realitate “de lângă inima României”?
Venirea mea în această zonă n-aş putea să spun că a fost un şoc. Eram obişnuit să convieţuiesc cu oameni de altă etnie şi de altă confesiune. Religia noastră creştină, prin definiţie, are ca bază iubirea de Dumnezeu, de semeni, de întreaga natură creată de Dumnezeu. Ziditorul ne-a aşezat în Raiul cel pământesc. De aceea, când am păşit în acest loc, nu am venit cu ideea preconcepută de a-i elimina din zonă pe cei de altă etnie şi de altă confesiune, de a învrăjbi, de a răzbuna sau de a redeschide nu puţinele răni istorice. Oricine ar cerceta viaţa românilor din acest perimetru, din punct de vedere social, religios sau economic, ar constata că este un spaţiu în care s-a suferit mult. Poate că tocmai de aceea izvorăsc atâtea râuri din munţii de aici, ele sunt rodul lacrimilor vărsate în acest pământ românesc definit sugestiv de cuvintele lui Eminescu: “De la Nistru pân la Tisa… şi din Hotin pânâ la mare”.
Românii de aici au trăit momente foarte grele în decursul istoriei. S-a încercat “tăierea” limbii pe care o vorbesc, smulgerea din sufletul lor a credinţei pe care o moştenesc de la Hristos Domnul, de la Apostolii săi şi de la atâţi şi atâţi misionari creştini, purtători de cuvânt şi de har dumnezeiesc, care au semănat aici, din mila lui Dumnezeu, sămânţă din ogorul lui Hristos, muncit de El cu apostolii Săi. În spaţiul nostru românesc nu a fost adusă sămânţă cu “mutaţii genetice”! Noi moştenim Logosul cel dintâi. Cuvântul cel dintâi al lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care în spaţiul transilvan s-a încercat, şi uneori s-a reuşit, în anumite zone, ca parte din populaţie, forţată fiind, să treacă de la credinţa cea adevărată, primită cum arătam din fondul primar, la alte confesiuni. În zbuciumata istorie a Transilvaniei se poate urmări cum oameni de frunte, nobili, au fost forţaţi să treacă la altă confesiune. Din mila lui Dumnezeu însă, poporul cel drept credincios a rămas mai departe la umbra crucii lui Hristos.
Care sunt totuşi problemele neîntâlnite în alte părţi ale ţării, dar cu care se confruntă românii din Covasna şi Harghita?
Imaginaţi-vă o parohie din zonă unde un român vorbeşte cu Dumnezeu numai în sfinţitul grai românesc. Contextul a făcut însă să-şi piardă limba de comunicare curentă. Credinţa pătrunde în fiinţa omului şi prin intermediul limbii, ca mod de comunicare. Aşa se face că sunt parohii unde credinciosul vorbeşte în grai românesc cu Dumnezeu numai la biserică, seara şi dimineaţa la rugăciune, în restul timpului, chiar şi în casă cu ai săi, cu vecinii, vorbeşte în alt grai. Pe aceşti oameni, ca păstor, trebuie să-i înţelegi. Când merg în asemenea comunităţi, trebuie şi-i înţeleg de ce graiul le este alterat. De aceea, îmi rânduiesc de aşa manieră cuvintele în propoziţii, de cele mai multe ori doar cu subiect şi predicat, pentru a-i face să priceapă şi ei mesajul Evangheliei din sărbătoarea sau din duminica respectivă.
Într-o parohie de aici, sau din Transilvania în general, pot exista trei sau patru confesiuni. De aceea, preotul nostru trebuie să trăiască în bună pace şi înţelegere cu membrii celorlalte Biserici, să-şi îndemne credincioşii să respecte mărturisirile lor de credinţă. Apoi, sunt momentele comune ale satului, care trebuie petrecute împreună, pentru că nu peste tot se trăieşte o viaţă paralelă.
Ce se întâmplă în cazul familiilor mixte?
Pentru că avem familii mixte, avem şi probleme deosebite în ceea ce priveşte credinţa. În ce confesiune vor fi botezaţi copiii născuţi într-o asemenea familie? Încotro se duc? Spre Ortodoxie sau spre altă confesiune? Nu putem impune unui român, căsătorit cu cineva de o altă confesiune, să interzică partea de tradiţie a celuilalt, pentru că are şi acela o moştenire. Iată de ce în aceste cazuri avem o pastoraţie implicată până la nivel de familie. Eu le-am spus părinţilor că trebuie să fie nu numai preotul parohiei, ci trebuie să ajungă la starea de preot de familie, încât să se poată spune: “Acesta este preotul nostru. Preotul familiei noastre!”. Iată de ce pastoraţia capătă altă nuanţă în această eparhie, faţă de pastoraţia din alte eparhii. Nu-i totuna să păstoreşti o familie sau o comunitate pur ortodoxă, unde de dimineaţă s-a tras clopotul satului şi toată lumea îşi fixează ceasul liturgic după acesta. Aici, sunt sate unde se trag trei clopote în trei feluri. De aceea, repet, trebuie să trăieşti în bună înţelegere şi convieţuire cu toţi, pentru că, în primul rând, suntem toţi făpturi ale lui Dumnezeu şi fiecare, pe cărarea pe care şi-a ales-o, doreşte să meargă la El.
Suntem convinşi că şi păstorii etniei maghiare din zonă doresc să-şi ducă turma tot la Dumnezeu. Pe o altă cale. De aceea, Dumnezeu să ne ajute tuturora, şi aici, şi în Împărăţia Lui, să putem ajunge în pace la El, fiecare pe calea lui. Acum, prin iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel de a se înfiinţa un centru media al Patriarhiei Române, Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, în zonele în care se recepţionează, şi “Ziarul Lumina” aduc încă un mesaj acestor credincioşi, un dialog, un element de recuperare a limbii române. Prin aceste mijloace, chiar şi oameni maturi învaţă, recuperează ceea ce au pierdut din graiul lor strămoşesc. De aceea, este salutară, pentru noi, românii de aici, această realizare şi mă gândesc că la fel este şi pentru românii din Voivodina, din Bucovina de Nord şi din Basarabia. Este important nu numai că se hrănesc românii cu învăţătura creştină în graiul lor, ci şi pentru că se recuperează astfel un element de importantă definire a specificului identităţii noastre naţionale, urmând să se adauge şi celelalte la vremea lor.
Implicarea Bisericii noastre în social este o realitate. Cum se realizează aceasta în eparhia pe care o păstoriţi?
În ceea ce priveşte implicarea în social a eparhiei noastre, problema comportă, şi de data aceasta, nuanţe faţă de alte zone ale ţării. În Covasna şi Harghita, aproapele tău nu este numai românul, ci şi cel de altă etnie. Care sunt atunci necazurile şi suferinţele? Cu toate că au fost divergenţe, tensiuni interetnice, probleme interreligioase, acum suntem, din mila lui Dumnezeu, într-o relativă stare de pace şi de linişte. Încercăm să vindecăm acele răni şi să înţelegem că ideea de aproapele, despre care vorbeşte Hristos, într-adevăr transcende etnia, aşa cum ne spune Mântuitorul în pilda cu samarineanul milostiv. Aşa se face că în activităţile noastre sociale nu urmărim a-i ajuta numai pe români, ci şi pe cei de alte confesiuni. Dacă doriţi, spre exemplu, puteţi vedea câte persoane vin la poarta noastră cu vasele să primească hrană de la episcopie pentru familiile lor. Şi să vedeţi dacă maicile de aici îi legitimează cu buletinul să afle care este român sau care este maghiar! Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să ne arate că de la Greenwich, jur-împrejurul Pământului, trebuie să ne considerăm şi să ne raportăm unii la alţii ca la aproapele nostru.
Dacă în plan religios lumea se respectă, în plan social, şi acolo unde intervin elemente de natură politică, lucrurile sunt împărţite. Iar aproape impunerea limbii maghiare în administraţie creează probleme. Dacă vrei să te angajezi, prima întrebare care ţi se pune este dacă ştii limba maghiară, şi abia după aceea, dacă mai eşti întrebat, ce ştii să faci, ce pregătire ai, ce meserie cunoşti. Prin acest mod de abordare a problemelor de către autorităţile locale, şi de către unii agenţi economici particulari (sunt însă şi persoane care nu fac nici o distincţie între maghiari şi români), mulţi români de aici sau din alte regiuni ale ţării veniţi aici, ştiind că permanent deasupra capului lor stă o sabie care se numeşte limba maghiară, pleacă din zonă şi nu se mai întorc. Aşa se face că numărul oamenilor şcoliţi de aici este cu mult sub nivelul altor regiuni. Or, nu poţi să concepi dezvoltarea unui spaţiu geografic fără lume şcolită. Cartea a adus lumină în cel mai îndepărtat sat. Curentul electric a venit mult mai târziu. Cele peste 850 de şcoli întemeiate de Şaguna, acelea au adus lumină în lumea noastră românească.
Iată cum, fiind aceste neînţelegeri, ne tragem unul pe altul în jos: tinerii români şcoliţi pleacă, zona, uşor-uşor, se scufundă din punct de vedere economic. La fel fac şi tinerii maghiari, pentru că nici ei nu mai rămân în zonă, văzând că nu există o dezvoltare economică. Şi uite cum din cauza neînţelegerilor dintre cele două etnii, judeţele noastre, aflate pe cele mai înalte platouri ale Carpaţilor, sunt, din punct de vedere economic, sub nivelul altor judeţe. Apoi, tensiunile mari din 1989-1990 au lăsat asupra acestui spaţiu încă un nor, motiv pentru care cele două judeţe şi o parte din Mureş nu prea sunt văzute de investitorii străini. Deşi oamenii din această zonă sunt foarte harnici, atât maghiarii, cât şi românii. Dacă veţi trece prin localităţile de aici, veţi vedea casele lor, toate cu temelie de piatră, bine zidite. În Covasna şi Harghita nu veţi găsi case din chirpici, cum sunt atâtea în alte regiuni ale ţării noastre. De aceea, trebuie să facem tot ceea ce este posibil pentru alungarea acestui nor.
Cum percep totuşi credincioşii de rând, indiferent din ce confesiune fac parte, aceste tensiuni, induse de cele mai multe ori de indivizi sau de structuri politice?
Românul de aici nu trăieşte chiar în largul lui din cauza acestor bariere despre care vorbeam. Unul dintre factorii de apropiere şi de detensionare a unor relaţii interetnice apare acolo unde se munceşte. Acolo oamenii atenuează asperităţile. Pentru că niciodată nu veţi vedea un român certându-se cu un ungur sau invers, în timp ce-şi câştigă împreună pâinea, ci se ajută unul pe altul. De aceea, un factor de stabilitate ar fi dezvoltarea economică. Acolo unde este pâine, şi pe masa românului, şi pe masa ungurului, nu vor fi probleme. Greutăţile, sărăcia, necazurile vor conduce însă întotdeauna la tulburări sociale, nu numai pe linie interetnică.
N-am văzut o strategie de stat a vreunui guvern de la noi care, în colaborare cu partea maghiară, aceasta din urmă făcând parte aproape din toate guvernele, să-şi fi trimis specialiştii să analizeze situaţia, să elaboreze strategii pentru a rezolva problemele din zonă. Acestea nu sunt probleme locale. Sunt probleme de stat, ale României. De aceea statul trebuie să găsească soluţii de dezvoltare şi de stabilitate. Aici lucrăm într-un teren mai arid. Biserica s-a gândit să înfiinţeze în zonă o eparhie, în condiţii cu totul deosebite faţă de altă parte a ţării. Eu pot să spun că aici, când am venit şi mergeam pe la biserici, nu eram peste tot aşteptat de preot cu Evanghelia în mână, cu clopote trase. Au fost parohii în care am sărit gardul în curtea bisericii fără acoperiş, fără uşă, fără geamuri, şi
m-am hrănit cu mure din rugii care creşteau în Sfântul Altar, în loc de prescură. Ei, uite aşa, cu greutatea care a fost la început, am zis să încercăm şi noi să ne ţinem, să ne apropiem, din unele puncte de vedere, de nivelul teologic şi cultural al altor eparhii. Şi am reuşit. Când am venit aici, erau doar cinci preoţi locali din cei existenţi. Astăzi, 90 la sută din preoţi provin din această zonă. Nici unul dintre ei nu a venit să-mi ceară un transfer pentru o altă eparhie. Tot aşa cred că şi statul român ar putea să găsească soluţii de stabilitate şi de dezvoltare.
Care sunt, în acest context, proiectele de viitor ale Episcopiei Covasnei şi Harghitei?
Din mila lui Dumnezeu, în judeţul Harghita, la această dată, nu mai avem nici o biserică şi nici o mănăstire în construcţie. S-au refăcut biserici, s-au ridicat biserici şi mănăstiri noi. Avem, aş putea spune, pentru credincioşii noştri, îndestulătoare lăcaşuri de cult. Dumnezeu să ne rânduiască preoţi cu har care să păstorească comunităţile noastre ortodoxe româneşti din această zonă.
În judeţul Covasna, mai avem două biserici care sunt încă în lucru. Deci, ca plan imediat de viitor, urmărim să finalizăm aceste lucrări. Mai sunt în acest judeţ câteva biserici şi mănăstiri nou-ridicate la care mai lucrăm la pictură şi la alte amenajări. De aceea, pentru perioada care urmează, vom rămâne doar cu partea de întreţinere, de refacere şi reparaţii. În privinţa clerului, cu mila lui Dumnezeu, avem acoperite aproape toate parohiile. Avem preoţi jertfelnici care stau în parohii cu 40-50 de credincioşi. Suntem în faza de ridicare la un nivel tot mai înalt a pregătirii teologice a preoţilor. Apoi, avem planuri de implicare mai profundă în problemele sociale, mai ales în programul de evitare a abandonului şcolar. Orice copil care nu va avea acces la un minim de carte, în viitor va trage ţara în jos. Orice om cu carte va fi un vector de progres.
Cu toate aceste realizări, există, credem, şi alte vise pe care doriţi să le împliniţi…
Mă gândesc mereu ce mai trebuie făcut pentru a putea şcoli la un nivel înalt cât mai mulţi tineri. Vreau să vă spun că mulţi din cei peste 300 de tineri care au dobândit studii teologice, unii au devenit slujitori ai altarelor, alţii lucrează în alte domenii publice. Iată, deci, că episcopia noastră a devenit un furnizor de oameni calificaţi. Unii sunt profesori, alţii lucrează în domeniul de asistenţă socială, în muzee, în centre culturale sau în alte diferite activităţi publice. Avem tineri care au terminat teologia şi lucrează chiar în sistemul bancar. Şefii lor mi-au spus că au încredere în ei, pentru că sunt credincioşi lui Dumnezeu, dar şi cinstiţi şi loiali instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.
Dacă Dumnezeu ne va ajuta să finalizăm lucrările la toate aşezămintele noastre, sper că vom putea să relansăm programul de construire de locuinţe pentru oameni săraci, să ridicăm cămine pentru bătrâni, să propovăduim în continuare Evanghelia lui Hristos şi să fim aproape şi de români, şi de unguri, pentru că iubirea lui Dumnezeu transcende patimile şi diferenţele dintre oameni.
sursa: Ziarul Lumina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu