Învingând, Basarab I a consfinţit independenţa Ţării Româneşti!

În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.

Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timişoara în fruntea unei armate însemnate. Iniţial a ocupat Banatul de Severin şi cetatea Severinului, după care a început să străbată Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeş. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea încă de la intrarea în Ţara Românească. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.

Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului şi îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, "numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele".

Carol Robert a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeş, pustiită în prealabil, şi o incendiază.

Relatările ungureşti povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. A. D. Xenopol se îndoieşte de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale.

Inamicul a fost atras într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

"Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă."

(Cronica pictată de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9-12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. S-a reîntors către patrie tot prin Timişoara.

Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuţi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei "s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc".

"Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti."

(Cronica pictată de la Viena)

Un document maghiar din 1351 menţionează că în ajutorul românilor au venit şi cete de tătari ("păgânii vecini"). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul şi puterea armatei lui Basarab şi astfel să poată fi explicată mai uşor înfrângerea ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit şi sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menţionează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Preluat www.enciclopediaromaniei.ro