Istoriografia românească a consacrat mai multe volume şi studii Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, şi administraţiei horthyste din nord-vestul Transilvaniei din cei patru ani în care teritoriu respectiv a făcut parte din Ungaria. Un loc distinct, îl ocupă în acest context, volumul „Al II-lea Arbitraj de la Viena (30 aug.1940). Poziţia armatei române”, de Cornel Grad, Editura Limes, Zalău, 2000.
Aşa cum arată istoricii Valeriu Florin Dobrinescu şi Dumitru Şandru, în „Cuvânt înainte” şi „Postfaţă la ediţia I”, Cornel Grad este cunoscut, de peste două decenii, pentru contribuţiile sale în analiza temei care face subiectul volumului menţionat. Cornel Grad, doctor în istorie, a parcurs aproape întreaga literatură istorică apărută în ţară şi peste hotare referitoare la Diktatul de la Viena. Documentaţia editată este completată cu numeroase documente, din care cele mai multe inedite, păstrate în Arhivele Naţionale, cât şi în arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Externe, Bibliotecii Academiei sau în alte biblioteci, muzee şi arhive din ţară.
Structura lucrării este judicios alcătuită şi cuprinde următoarele capitole: Cap. I Politica externă a României între Anschluss şi cesiunile teritoriale din vara anului 1940, cu subcapitolele: Preliminarii politico- diplomatice ale cesiunilor teritoriale româneşti (1938-1940); Cea mai neagră vară a României din secolul XX: Cesiunile teritoriale şi sfârşitul României Mari (26 iun.-7 sept. 1940). Cap. II Integrarea Armatei Române în sistemul de apărare, prin mijloace politico-diplomatice şi militare, a frontierei de vest, cu subcapitolele: Planuri de apărare a frontierei de vest în perioada interbelică; Statutul şi rolul Armatei Române în perioada dictaturii carliste (1938 -1940). Cap. III Evacuarea teritoriilor româneşti cedate în vara anului 1940: privire comparativă, cu subcapitolele: Evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei; Evacuarea Transilvaniei cedate. Cap. IV. Patru ani de eforturi pentru limitarea şi anularea consecinţelor Dictatului de la Viena (1940 -1944), cu subcapitolele: Acţiuni politico-diplomatice ale regimului antonescian; Reclamaţiile româneşti adresate Comisiei de Ofiţeri din Cluj; Propaganda militară clandestină, prin radio, în frontul Anti-Diktat.
Deoarece acest ultim aspect, respectiv „războiul pe calea undelor” este mai puţin cunoscut, atât în cercurile de specialitate, cât şi de către publicul larg iubitor de istorie, vom reda pe larg fragmente din volumul menţionat, aşa cum sunt ele formulate, de către distinsul istoric sălăjan Cornel Grad. Activitatea desfăşurată de propaganda românească anti-diktat constituie o contribuţie remarcabilă la efortul general de luptă, prin toate mijloacele, pentru limitarea consecinţelor Diktatului de la Viena şi, în final, anularea lui. În frontul propagandei naţionale, radioului îi revenea un rol de prim rang, date fiind posibilităţile sale specifice de difuzare a informaţiilor. Guvernul român -sesizând avantajele enorme ale acestui mijloc modern de propagandă, impresionat şi impulsionat de numeroasele cereri de ajutor din partea populaţiei din teritoriu cedat, a asociaţiilor expulzaţilor şi refugiaţilor din Ardealul de Nord- a luat decizia înfiinţării unor posturi de radio ale căror emisiuni să fie consacrate, în întregime, combaterii prin mijloace adecvate a noii ofensive propagandistice antiromâneşti, dezlănţuite de guvernul maghiar după pronunţarea Diktatului de la Viena. Două obiective erau considerate de guvernul român drept prioritare în activitatea de contracarare a propagandei maghiare: 1. dezvăluirea publică a politicii de teroare practicate de ocupantul maghiar în teritoriile Transilvaniei cedate, cu nesocotirea celor mai elementare reguli ale dreptului internaţional, în general, şi ale clauzelor „arbitrajului” vienez, garantate de Germania şi Italia, în particular; 2. informarea permanentă a populaţiei din teritoriu cedat şi a opiniei publice străine -mai ales din Ungaria, Germania şi Italia- asupra atitudinii României faţă de situaţia creată în Ardealul de Nord după Diktatul de la Viena.
Un adversar redutabil, îl constituia propaganda maghiară antiromânească care, potrivit serviciilor specializate româneşti se manifesta concret în mai multe direcţii, dintre care: o propagandă asiduă menită să acrediteze în ţară şi în afară dreptatea revednicărilor că Transilvania este mai ungurească decât ar părea după raportul de forţe etnice; că, din punct de vedere istoric, geografic şi economic, Transilvania face parte integrantă din Ungaria şi că Transilvania este fructul civilizaţiei ungureşti; o campanie de defăimare a României şi a conducătorilor săi, menite să arate că România este o ţară balcanică în sensul peiorativ al cuvântului, că poporul român este încă barbar în apucături, iar clasa cultă este măcinată de corupţie, că statul român este neviabil şi că românii sunt lipsiţi de cel mai elementar spirit de organizare, astfel că trebuie în mod firesc să fie conduşi de alţii; o acţiune de exterminare a elementului românesc din Transilvania ocupată, menită să disloce masa de români şi să răstoarne raportul de forţe etnice din teritoriile revendicate; o pregătire militară la înălţimea acestor operaţiuni şi manifestări politice, tinzând la angrenarea întregii naţiuni într-un mecanism de război, care, dezlănţuit la momentul oportun, să asigure nu numai păstrarea Ardealului de Nord contra îndreptăţitelor pretenţii româneşti de recuperare a acelui teritoriu, ci şi anexarea restului, adică a Ardealului de Sud.
Studiul documentar întocmit de Serviciul Secret de Informaţii, în iunie 1942, publicat şi comentat de Cornel Grad demonstra, prin exemple concrete, că propaganda şi agitaţiile revizioniste continuau prin: 1. presa maghiară; 2. presa străină; 3. radio; 4. publicaţii literare; 5. hărţi şi manifeste; 6. teatru; 7. discursuri ocazionale; 8. literatura destinată străinătăţii; 9. exploatarea diferitelor evenimente; 10. propaganda în străinătate; 11. lansarea de zvonuri tendenţioase; 12. alte manifestări revizioniste (batiste cu însemne revizioniste, cărţi poştale cu imaginea Ungariei Mari, însoţită de texte adecvate). Campania de discreditarea României şi a conducătorilor ei se realiza, în principal, prin: presa maghiară, presa străină, cântece patriotice, cărţi şi radio.
În aceste condiţii, conformându-se ordinului expres al lui Ioan Antonescu, Serviciul Radio al Marelui Stat Major Român a pus în funcţiune, la începutul anului 1941, postul de radio „Ardeal”, numit ulterior „România Mare”. Ca modalitate de funcţionare s-a ales -pentru derutarea organelor de informaţii şi bruiaj maghiare- calea emisiunilor clandestine, ca şi cum postul ar funcţiona în interiorul teritoriului cedat. În realitate, staţia era mobilă şi se deplasa (la început, în timpul emisiunii) de-a lungul frontierei, dând multă bătaie de cap staţiilor de interceptare şi bruiaj inamice. În ciuda tuturor eforturilor şi mijloacelor angajate în „războiul undelor”, propaganda maghiară n-a realizat niciodată pe deplin jocul regizat de Serviciul Radio al M.St.M.Român.
Acest post de radio a funcţionat timp de trei ani şi opt luni (1 iauarie 1941 – 27 august 1944). Postul fix funcţiona în localul Marelui Stat Major, într-o deplină clandestinitate bine camuflată. Postul emitea în limbile română „Radio România Mare”, germană „Sender Goss Rumanien” şi în limba maghiară „Radio Unguresc din Ardeal” şi „Radio Secuimea”. Evocând activitatea celor patru posturi (în realitate unul singur), unul din redcatori, topliţeanul George Sbârcea îşi aminteşte că a lucrat în aceeaşi echipă redacţională cu: dr. Octavian Buzea – fost ajutor de primar al Clujului şi soţia acestuia (profesoară de istorie), avocatul Preda, Puiu Barbul – fiul fostului director al Bibliotecii Universitare din Cluj, ing. N. Ercuţa şi un căpitan de transmisiuni (probabil cpt. ing. Cezar Ionescu), sub comanda colonelului Ghimeş. Emisia era asigurată printr-un post mobil, o maşină Renault şi anexele ei (remorca şi instalaţiile de alimentare şi emisie), care circula în localităţile de lângă frontiera vremelnică. Emisiunile erau transmise, la început, de două ori pe zi (la amiază şi seara), iar apoi de trei ori pe zi (dimineaţă, prânz şi seara).
Pentru conturarea unei imagini veridice şi sugestive despre funcţionarea posturilor clandestine ale M.St.M.R. redăm formulele de deschidere, respectiv de închidere a acestor posturi: Formula de deschidere Radio „Ardeal” şi Radio „România Mare”: „Atenţiune, Atenţiune, vă vorbeşte Radio Ardeal, Radio Ardeal (sau Radio România Mare) cu emisiuni în fiecare zi: dimineaţa la ora 7, la amiază la ora 12, seara la ora 20, pe lungimile de undă scurtă...şi de undă mijlocie... Prin noi vă vorbeşte conştiinţa Ardealului, conştiinţa românismului de pretutindeni, vestind porunca, de ieri, de azi şi de totdeauna a destinului românesc: Murim mai bine în luptă cu glorie deplină, decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost pământ, Iubiţi ascultători, fraţi români....” Formula de închidere a celor două posturi clandestine de radio se termina astfel: „...Prin noi v-a vorbit conştiinţa Ardealului, vestind porunca de azi a destinului românesc: Români cu ţara sfâşiată/ Faceţi zilnic jurământ/ Ori să fim toţi laolată/ Ori să fim toţi un mormânt”.
Formula de deschidere „Radio Unguresc din Ardeal” şi Radio „Secuimea”: „ Aici Radio Românesc din Ardeal, Aici Radio Românesc din Ardeal. Emisiunile noastre au loc în fiecare zi dimineaţa la ora 8, pe 42 m lungime de undă şi seara la ora 9 pe 48 metri lungime de undă. Iubiţi ascultători...”; „Să dea bunul Dumnezeu bună ziua/ bună seara, iubiţi ascultători. Aici Radio Secuimea. Aici susţinătorul curajos al adevăratelor interese şi drepturilor poporului secuiesc şi unguresc din Ardeal. Transmitem în fiecare zi informaţiuni şi aspecte din viaţa poporului secuiesc şi unguresc din Ardeal. Emisiunile noastre se fac pe aceeaşi lungime de undă, adică pe 41 şi jumătate metri lungime de undă scurtă şi 555 metri de undă mijlocie, în fiecare zi, la amiază, la ora 1 şi seara la ora 8. Aici Radio Secuimea. Iubiţi ascultători! Fraţi secui şi unguri!...”
Conform Raportului asupra emisiunilor clandestine până la 30 septembrie 1941, scopurile şi mijloacele propagandistice vizate de posturile militare româneşti erau următoarele: În emisiunile în limba română se susţinea lupta contra Ungariei şi politicii ungureşti, şi totodată, împotriva graniţelor stabilite prin „arbitrajul” de la Viena. Aceste hotare erau declarate provizorii şi se vestea necesitatea luptei cu toate armele pentru desfiinţarea lor. În acest context, erau denunţate politica de duplicitate a Ungariei şi tratamentul aplicat populaţiei române din Ardealul cedat, respingându-se provocările maghiare şi exaltându-se ideea solidarităţii şi încrederii româneşti în vederea viitorului război cu ocupantul maghiar. Emisiunile în limbile maghiară şi germană se prezentau ca fiind ale unor posturi ce funcţionau în Ardealul ocupat, fiind făcute de unguri şi germani şi susţinându-le interesele. Ele combăteau regimul (taxat drept feudal) din Ungaria şi exploatau propagandistic nemulţumirile şi lipsurile din Ardealul cedat şi mai ales urmările ocupării posturilor administrative de către veneticii din Ungaria Veche, militând sub lozinca „Ardealul al ardelenilor”. Ele prezentau ca absurdă tăierea în două a Ardealului şi dădeau alarma faţă de politica duplicitară a guvernului maghiar în politica externă.
Conform raportului menţionat, „Radio Secuimea stă pe temeiul lozincei „Ardealul al ardelenilor” şi susţine cu violenţă lupta contra regimului feudal din Ungaria, în interesul poporului muncitor secuiesco-maghiar din Ardeal. Prezintă ca absurdă tăierea în două a Transilvaniei, care a tăiat totodată şi posibilităţile de viaţă mai ales ale secuilor. Exprimă dezamăgirea populaţiei ungureşti faţă de roadele regimului unguresc. Susţine că singura modalitate de salvare a Secuimii este un acord de colaborare cu România. Enunţă greşelile şi pericolele politicii externe de duplicitate a guvernului ungar, a politicii faţă de minorităţi, a politicii agrare şi sociale. Materialul este de exaltare protestatară, de zeflemea, documentare istorică şi statistică, cât şi de informaţie, în cadrul scopurilor urmărite. Limbajul este al secuiului şi ungurului, ţăran mai răsărit, preot, învăţător, ici pe colo şi de factură mai înaltă. Crainici o femeie cu accent secuiesc şi un bărbat cu dicţiunea ungurilor cunoscători de mai multe limbi”.
Aşa cum era de aşteptat, emisiunile celor patru posturi de radio au avut un larg ecou în Ungaria, dar şi în majoritatea ţărilor din Europa, stârnind numeroase replici din partea posturilor de radio maghiare, obiectul unor declaraţii de presă, polemici aprinse între Bucureşti şi Budapesta, campanii de contracarare propagandistică prin înfiinţarea ziarului „Az Orszag” -în traducere „Ţara”- şi a postului clandestin maghiar Radio Kossuth.
Prezentând conţinutul, stilul şi eficienţa emisiunilor acestor posturi de radio, Cornel Grad apreciază că acestea s-au încadrat, fără rezerve, în efortul general al instituţiilor naţionale româneşti ce militau prin toate mijloacelele, pentru anularea de fapt şi de drept a Diktatului vienez. Prin modul în care erau concepute şi prezentate, minuţios documentate şi impecabil articulate logic, emisiunile au constituit adevărate lecţii de demnitate şi patriotism cu ecou imediat, inclusiv asupra românilor din teritoriul cedat. Conţinutul emisiunilor clandestine româneşti în limba română, maghiară şi germană a fost destinat, în principal, următoarelor probleme: situaţia românilor şi a instituţiilor româneşti din Ardealul de Nord; situaţia ungurilor şi secuilor din teritoriul cedat şi atitudinea lor de împotrivire faţă de politica autorităţilor ocupante, manifestată în mişcarea autonomistă; combaterea exagerărilor propagandei şi istoriografiei maghiare în ceea ce priveşte rolul istoric al poporului maghiar în Europa Centrală şi de Est şi evidenţierea poziţiei lucide, ponderate a unor reprezentanţi autorizaţi ai opiniei publice maghiare; dezvăluirea impasului politicii externe maghiare în perspectiva noului raport internaţional de forţe; combaterea prin argumente statistice şi istorice a născocirilor propagandei revizioniste maghiare despre aşa-zisul regres, economic, social şi cultural al Transilvaniei după Marea Unire de la 1 decembrie 1918; evidenţierea specificului etnic al Transilvaniei şi al raporturilor româno-maghiare înainte şi după Diktat; reiterarea drepturilor istorice imprescriptibile ale României asupra întregului teritoriu al Transilvaniei şi exprimarea încrederii nestrămutate în victoria cauzei româneşti.
Acest episod al „războiului undelor” din timpul anilor ce au urmat Diktatului de la Viena, îndeamnă la reflecţie, constituind un impuls pentru conceperea şi desfăşurarea, în forme actualizate, a unor modalităţi pragmatice şi eficiente de contracarare a discursurilor nostalgice, autonomiste şi separatiste promovate de unele formaţiuni politice şi civice, personalităţi şi mijloace media maghiare din ţară şi din străinătate.
Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 - 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca apoi să fie cucerit, odată cu Dacia, de către Imperiul Roman. După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin. Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 de kilometri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).
Am intrat în Serbia (Srbija) vineri la prânz, pe la vama Moraviţa, cu maşina. Am declarat că vizitez ţara în scopuri "educaţionale" şi am ieşit din vamă după aproximativ 20 minute, fără niciun fel de probleme, întrebări suplimentare sau percheziţii. Câmp deschis în stânga, câmp deschis în dreapta şi dealurile Vârşeţului în faţă.
Nu sunt încă în Valea Timocului, ci în Voivodina, în nordul Serbiei, acolo unde românii se bucură totuşi de unele drepturi. Cum ar fi o bibliotecă şi televiziune la Novi Sad, oraş în care locuiesc cel mult 800-900 de români. Ca şi cum statul român le-ar construi tătarilor din Dobrogea o bibliotecă pe undeva pe la Craiova.
În Vârşeţ (Vrsac în sârbeşte), care devenise în perioada comunistă "o butoalcă de românism", sunt acum peste 5.000 de români, aici fiind al doilea grup de români ca pondere din Voivodina, după cel din oraşul Alibunar, aflat mai în vest, spre Belgrad. La Vârşeţ funcţionează din 2005 consulatul general al României în Serbia şi o biserică ortodoxă română (foto dreapta). Aici românii au teatru, şcoli, grădiniţă, muzeu.
M-am dus cu Dorinel (38 de ani) la o cafea la hotelul "Srbija" (foto dreapta). Am purtat o discuţie alertă şi cât se poate de directă. Sârbii au preluat conducerea organizaţiei care apără românii din Valea Timocului, aflu repede de la el, după primele cuvinte schimbate. Cum s-a întâmplat asta? A fost "prostia omeneasca": sârbii s-au declarat vlahi/români, au candidat la conducerea organizaţiei şi au obţinut majoritatea. După care au schimbat repede statutul: limba de comunicare a vlahilor/românilor a devenit limba sârbă în noiembrie 2010.
Îl întreb şi de cealaltă organizaţie a românilor din Serbia - Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), cu sediul la Vârşeţ, în Voivodina, nordul Serbiei. Dorinel (foto dreapta) începe brusc să vorbească din ce în ce mai repede, se precipită, începe câte 3-4 idei diferite, merge cu ele în paralel. Sare de la o idee la alta şi mă chinui să ţin pasul cu el. Parcă are tone de informaţii pe care vrea să mi le transmită şi nu ştie cum să o facă mai repede. E clar că am atins un punct sensibil.
Cu acelaşi of vorbeşte Dorinel şi despre singurul parlamentar român din Serbia, Ion Magda: "E la al doilea mandat dar n-a luat o dată cuvântul pentru români în Parlament". Lui Dorinel i se pare incredibil că "acum câţiva ani se discuta în Parlament problema valahă şi domnul Magda a ieşit din plen". "Magda şi Cizmaş s-au ataşat sârbilor, asta e clar, s-au ataşat sârbilor", repetă el.
Am plecat din Vârşeţ spre judeţul Branicevo, în care trăiesc oficial peste 16.000 de români/vlahi. În anul 1884, aici erau de aproape patru ori mai mulţi români. După ce am trecut prin localităţile Bela Krcva şi Kovin, am trecut podul peste Dunăre până în oraşul Smederevo. De acolo am ajuns repede în oraşul Pojarevăţ (Požarevac în sârbeşte, care se traduce prin "Podu Lung" ), unde în acte sunt 204 români.
M-am întâlnit aici cu Dejan Ilic (40 de ani), român care îmi spune că ar fi trebuit să îl cheme Iliescu dacă nu-i era sârbizat numele. Când el s-a născut, părinţii care-şi botezau copiii erau obligaţi să le aleagă numele dintr-o listă cu nume sârbeşti aflată la biserică.
Păi ştii cum e? Sârbii ne zic vlahi, dar noi suntem români, vorbim româneşte. Limba noastră am învăţat-o de la ai noştrii ăi bătrâni, de la moşii noştri, de la strămoşii noştri. Noi nu am mers nici o zi în şcoală românească, nu avem astea. Doar în şcoli sârbeşti am mers. Până la 7 ani eu nu am ştiut o vorbă sârbească. După aia, la şcoală, am învăţat.
